Arhive etichetă: speranta

Sunt tanara si imi doresc o schimbare! Vreau sa raman in Romania.

Suntem uniti. Dupa mult timp romanii s-au unit si au format un intreg.

Sunt tanara, mult prea tanara poate ca sa imi dau seama inca de greutatile vietii , mult prea tanara sa imi dau seama de ceea ce ma asteapta. O tara frumoasa? Mai avem speranta, sau nu? Vom reusi, sau….?

Tot ce stiu este ca imi doresc o familie. Imi doresc ca viitori mei copilasi sa creasca in Romania. Imi doresc sa lucrez in Romania, sa traiesc intr-o tara frumoasa, sa am posibilitatea unui viitor stralucit. Imi doresc sa mi se respecte drepturile, sau mai bine spus, sa am drepturi. Imi voi educa copilasii si ii voi pregati pentru o viata grea, dar frumoasa. Vreau sa stie ce inseamna dreptatea si poate vom avea o sansa. Poate ei vor prinde ani  superbi, intr-o Romanie dreapta, intr-o tara in care vor evolua. Poate ca Romania va evolua. Poate ca voi ramane in aceasta tara si nu va trebui sa plec, sa imi fie frica de ziua de maine, de salariu, de pensie, de viitor.

Pana acum am fost dezbinati, am tacut, am inghitit in sec si ne-am tinut opiniile pentru noi insine. Dar intr-o singura zi romanii din toata lumea s-au unit pentru un singur obiectiv: o Romanie mai buna! O schimbare. Vrem o schimbare si o strigam cu voce tare. Ne auziti?

Acum un an am avut nevoie de o operatie simpla. Stateam pe masa de operatie si in jurul meu se aflau cinci chirurgi. Oameni superbi. Oameni care au invatat o viata intreaga si care vor invata in continuare. Oameni care salveaza alte vieti, care isi ofera timpul pentru a ajuta alte persoane. Asteptand anestezistul am inceput sa vorbim. „ Ce vrei sa faci in viata ? Ce iubesti sa faci?”. Le-am raspuns simplu „ Vreau sa salvez vieti, vreau sa fiu medic, asa ca voi.”

Atat mi-a trebuit. Reactia lor m-a lasat fara cuvinte.” Si cine iti va creste copilul? Cine il va hrani? Cine iti va plati chiria si datoria la banca? Nu vei realiza nimic. Iti vei lua salariul si a doua zi vei ramane fara el. Pentru ce am invatat noi zeci de ani , sau chiar mai mult? Pentru nimic.”

Si n-am mai reusit sa deschid gura. Oamenii acestia au dat la medicina cu gandul de a salva vieti, si-au iubit meseria. Dar cine ii poate condamna pentru ca au ajuns sa o urasca? Atunci cand te uiti la facturile  care nu mai inceteaza sa vina, cand te uiti la copilul tau si nu ai bani sa ii oferi ceea ce merita cu adevarat, cand te uiti la trecutul tau si la fiecare pagina din miliardele invatate cu siguranta incepi sa  ai indoieli.

Acest lucuru se intampla in fiecare meserie. Este un exemplu real, trist si dur. Este Romania de astazi, care nu ofera o sansa zilei de maine. Si ma pune pe ganduri, oare voi prinde ziua in care voi putea sa fiu mandra de ceea ce imi ofera propria tara?

Acum traim intr-o tara in care banul conteaza. Ne indreptam spre slujbele care sunt cele mai bine platite, desi le uram,  iar cei care isi urmeaza sufletul sunt platiti prost. Ajung sa isi urasca meseria din cauza banului, care pentru ei nu exista. Vin si pleaca.

Eu nu vreau sa plec. Vreau sa raman in tara si sa o fac mult mai frumoasa prin simpla mea prezenta. Cine ma poate ajuta cu asta? Cine ma poate auzi? Vreau o schimbare in sistem si vreau sa se intample acum. Nu avem timp de pierdut, credeti ca eu am timp?

Vrem o tara in care sa putem avea un viitor. In care tineretul sa isi urmeze sufletul si sa fie bine platit si respectat. Vrem respect!

Nu vreau sa fiu obligata sa plec din tara din cauza unei bacnote, care astazi a ajuns sa controleze tot. Vrem o tara corecta. Vrem o tara frumoasa si prospera!

Am 18 ani, dar totusi nu sunt prea tanara sa stiu ce imi doresc. Sunt destul de matura sa realizez ca trebuie sa se intample o schimbare. Daca nu acum, atunci cand? O asteptam de 25 de ani. Parintii nostrii au asteptat-o ani de zile, copiii nostri o vor astepta si ei? Nu!

Sunt mandra de toti romanii care striga tare si raspicat ce vor. Sunt mandra ca sunt roman. Si mai presus de toate sunt un roman plin de incredere. Am incredere ca ziua de maine va fi mult mai buna.

Poveste adevarata

3642555-R3L8T8D-650-7530605-R3L8T8D-600-2

Aseara m-a sunat un prieten. Cum am raspuns am stiut tot. Stiam ce se intamplase de cum a spus primul cuvant : „Alo”. A iubit. Si la fel ca fiecare barbat a iubit mult si a aratat putin. Dupa multe certuri ea plecase si nu dorea sa se mai intoarca. Desi nu iubea certurile dintre ei, el inca mai credea in relatie, credea in ea, in inocenta ei, in jocul de zambete care i se intiparea mereu pe fata. Credea, dar nu a incercat sa o intoarca din drum. Orgoliul prea mare l-a indrumat sa-i fie barbat mai intai, iar apoi sa-i fie iubit. A lasat-o sa plece si ea, ca fiecare femeie, a plecat. Femeia pune un barbat la test, dar barbatul nu pricepe asta si pica examenul vietii lui. El a picat examenul.

Mi-a povestit la telefon cum ii este dor, cat de mult ii este dor, cat de mult o vrea. M-a implorat sa ii dau un sfat asa ca i-am spus sa aleaga dintre orgoliu sau iubire. A ales orgoliul.

Dupa o luna de la conversatie m-a sunat o prietena. Printre suspine mi-a spus ca a gresit, ca a fost copila si ca vrea sa dea timpul inapoi. „L-am vazut in masina cu alta. Era fericit, radea. De cand ne-am despartit am tinut legatura, dar nu am mai vorbit niciodata de „noi” ca si posibila relatie. Atunci l-am sunat si l-am privit drept in ochi. M-a privit zece secunde, apoi si-a inchis telefonul si a accelerat. Abia acum simt ca am pierdut lupta…”

Am ascultat atenta. Puteam sa ii povestesc de el, de telefon, de dor, de iubire pierduta. Puteam sa ii spun orice, dar am ales o simpla intrebare : „Ce iti doresti acum?”

„Imi doresc sa nu mai existe orgoliu.”